M-am tot întrebat în ultima vreme, cum de lumea nu se mai simte, nu mai simte și nu ne mai simte? Ne place tuturor să stăm și să așteptăm, nici noi nu știm ce. Cu toate acestea, un lucru vrem sigur deși, nu-l recunoaștem în ruptul capului. Vrem să fim observați, să fim băgați în seamă sau, cât de cât, să ni se recunoască meritele. Niciodată n-a fost rău să vrei așa ceva; și totuși, parcă uităm un lucru. Ahh, da, desigur, uităm – ca de obicei – să facem strictul necesar pentru a fi apreciați măcar pentru ceea ce suntem. Prostesc, nu?

    Peste tot aud chestii de genul: ”Vai, ce îngâmfați… vai, ce urât că nu mă includ și pe mine printre ei!”; chestii adresate unor persoane care pur și simplu își vedeau de treburile și problemele lor, fără a mai avea timp să stea și să observe fiecare respectiv/ă, care nu mișcă niciun degețel, ca să arate că merită un dram de atenție. Lumea-i bună de gură, în concluzie. Dacă stăm să ne gândim bine, în ziua de azi nu prea mai vine nimeni să te tragă de mânecă și să îți dea sfaturi sau să te ajute necondiționat. Rare persoanele de genul acesta și, pe bună dreptate oameni buni, dacă vă dă norocul în drum o persoană cu bune intenții și cu drag de ajutat, apreciați-o și nu vă bateți joc; e păcat și e o irosire în viață dacă treceți cu vederea oportunități ca acestea. În loc să tai frunză la câini și să aștepți să-ți cadă mărul în cap pentru a realiza ceva cu adevarat important, e nevoie și de ceva acțiune. de inițiativă. Pretenții găsești peste tot. Obligațiile și responsabilitățile nu-s însă, atât de ușoare precum par; și totuși, trebuie îndeplinite pentru că avem nevoie de ele. Avem nevoie de dinamică, de satisfacția unică pe care o simțim cu toții atunci când știm că am creat ceva cu propriile noastre puteri, avem nevoie de rodul muncii noastre, de care ne vom bucura noi sau cei din jur. Schimbarea de la trăncăneală la fapte se face greu însa, atunci când e gata făcută, treaba e mult mai ușoară și mult mai plăcută.

    După cum spuneam mai sus, în afară de familie, puțini sunt cei cărora le mai pasă de noi. Suntem noi contra lumii. Cei care ne sunt alături, e bine să fie cât mai aproape căci, munca în echipă, prețuiește de zece ori mai mult decât ce am realizat singuri!

    Ca să nu zică lumea că generalizez, există – și sunt foarte conștient de asta – persoane responsabile și cu inițiativă și persoane leneșe și fără tragere de inimă care așteaptă să li se dea totul la gură, cu tot cu pretenții. Eu m-am adresat în special părții a doua. Nu se pun însa la socoteală persoanele care chiar nu pot sau nu au mijloacele necesare prin care pot face ce și-au propus.

Se spune că adevărul te va elibera, că, odată ce ai dat cărțile pe masă, când ai dat tot ce puteai din tine, problemele își vor găsi rezolvarea de la sine. Să împarți sentimente, să fii sincer – unele dintre cele mai grele lucruri din viață; totuși, sunt multe lucruri mai grele și pe care le ducem la bun sfârșit dar, când vine vorba să ne descărcăm, ne blocăm. Există o barieră care face imposibilă puterea de a recunoaște. Ca să fim sinceri cu alții, trebuie mai întâi să fim sinceri cu noi. Totuși, în momente din acestea, avem două opțiuni: recunoaștem, facem efortul de a scoate la iveală ce simțim, suportăm consecințele, reacțiile și apoi luptăm, ne străduim să îndreptăm răul făcut, să vindecăm rănile; am mai putea să omitem, să mințim și, să trecem mai departe cu riscul de a fi puși într-o situație penibilă și mult mai gravă mai târziu. Se spune că ceea ce nu știi nu te rănește. Fiecare are principiile lui. Unii sunt de partea adevărului, alții aleg calea mai ușoară și omit lucruri pentru a evita momente intime, ridicole, cum le numesc alții. Adevărul doare, mințim ca să ne ferim de durere, mințim de frică, mințim pentru că pur și simplu nu suntem pregătiți pentru adevăr. Cu toate acestea, vine și momentul în care trebuie să dăm piept cu realitatea. Nimic nu e ușor însă, totul are o portiță de scăpare, o cheie care dă de capăt problemelor, care deschide niște uși atunci când altele s-au închis. Putem să fim sinceri, putem să mințim. Trebuie să avem tupeul necesar ca să ne eliberăm de toate sentimentele care ne apasă, ca să ridicăm toate barierele care ne țin pe loc.

De multe ori, ezităm și preferăm să mințim atunci când e vorba de cei dragi. Este foarte ușor să spunem ca ținem la cineva, că îl iubim, atunci când acel cineva, nu se află prin preajmă însă, când suntem de față cu ei, nu mai e chiar așa de ușor, mai ales când există unele conflicte.

Ce e de făcut atunci? Oare, cum poate cineva să spună adevărul gol-goluț, fără să îi fie frică de consecințe, de cum îl va privi lumea….fără să îi pese? Se pare că depinde de fiecare pentru că, nimic nu e valabil pentru toată lumea.

Încă ceva; momentele de adevăr și minciună despre care vorbesc eu nu implică și situațiile mai grave. Acolo, bănuiesc că toți știu ce e bine de făcut și ce nu.

Asumă-ți riscul!

Iulie 8, 2011

Viața nu se învârte întotdeauna numai în jurul pașilor făcuți cu grijă, prudent și atent la tot ce se întâmplă în jur. Câteodată, avem nevoie de un șoc; și când vorbesc de șoc, mă gândesc la un impuls din acela care ne dă o stare motivantă, energică dar, fără un scop anume. Nu ai un plan în minte, nu pregătești terenul de război ci, pur și simplu ieși pe ușă și îți urmezi instinctul. Ce vrei tu să faci în acest moment, ceva ce ți-ai dorit întotdeauna însă, nu ai avut curajul de a-l duce la bun sfârșit sau măcar de a-l începe. Furnicături din cap până în vârful degetelor, senzația periculoasă, dar excitantă, care îți dă impulsul de a face ceva interzis sau ieșit din comun. Nu știi sursa, dar știi ca ai nevoie de ea.

Totuși, ca să fiu mai explicit, când mă refer la ceva ieșit din comun nu spun ”Hei, du-te și umblă gol pe stradă, e incitant!”. Nu! Mă refer la o zi obișnuită unde ți se ivesc în fața ochilor diferite oportunități, portițe care îți dau posibilitatea de a face ceva…important, pentru tine. În cazul multora, frica, cenzurarea, teama ieșirii din tipar, îi împiedică să țintească către ceva mai sus, către un scop anume, chiar către o simplă satisfacere a poftei (aici depinde de fiecare despre ce pofta e vorba ;)) Haideți să le tăiem pe cele trei de pe listă și să încercăm să ieșim din cutie câteodată; nu să ieșim în evidență doar de dragul atenției ci, să ne simțim bine. Asta înseamnă sa îți asumi un risc, să faci ceva care te atrage însă, să nu știi sigur care vor fi consecințele; să ai curajul, tupeul necesar de a duce totul până la capăt.
Eu zic că e o rețetă a vieții pe care ar trebui să o urmăm din când în când.

Oare cum vine asta? Adică, nu ne cunoaștem noi cel mai bine, nu ar trebui să ne știm aproape toate defectele și calitățile și să putem evolua? Bănuiesc că toți ne-am aflat sau ne vom afla în postura în care suntem cel mai bun ascultător, înțelegem, rumegăm și apoi rezolvăm soluția pentru a ajuta pe cineva drag. Toate simple și frumoase! Ce facem, însă, când ne lovim cu capul de pragul de sus și trebuie să ieșim dintr-un răhățel pentru a ne ajuta pe noi, pentru a ne fi bine nouă? De ce ne blocăm, de ce ne e greu, de ce – când reușim într-un final să ieșim pe cont propriu din buclucul respectiv -, ne dăm seama ce de rahat e să treci singur prin toate?  Nu spun că situația se aplică pentru toată lumea. Dimpotrivă, sunt mulți care se descurcă mult mai bine când nu au pe nimeni în cale, când nu e nimeni să se bage peste ei! Orice mână întinsă, e mai degrabă o piedică, fie ea bine sau rău intenționată.

Ne-am obișnuit să dăm sfaturi în dragoste, în viață, să putem privi o problemă din ansamblu fără prea mult efort, să spunem lucruri de care și noi rămânem uimiți și, când vine timpul ca noi să tragem ponoasele sau să facem cunoștiință cu un șut al vieții, nici vorbă să ne descurcăm în a aplica ceea ce exact noi foloseam pentru a îi ajuta pe alții! Și, uite că atunci, ne dăm seama că nu le putem face pe toate; ne dăm seama că nu suntem Dumnezeu și că, avem și noi nevoie de o repriză în care suntem noi cei ajutați. Ne dăm seama că avem nevoie de familie și de prieteni și că lumea nu e făcuta pentru ca tu numai să dai, ci să și primești în schimb, chiar daca nu ceri.  Unii mi-ar întoarce-o: ”Ah, da? Și ia zi, daca nu avem pe nimeni?”. Păi, hai să gândim practic: tu ești cel care se afundă în singurătate sau ei sunt cei care te ignoră? Adică, un zâmbet, o vorbă bună, o persoană care să te asculte, găsești oriunde; trebuie doar să știi unde să cauți!

Take care,

A.

Muzica…cea care ne înghesuie în mijlocul unui amalgam de sentimente, fie ele de bucurie, furie sau pace. Ne adăpostim în spatele unor note muzicale, care ne încântă, care ne feresc de împrejurimile dure, pe care noi nu le putem suporta. V-aţi gândit vreodată, cum ar fi, dacă nu ne-am mai putea „îngropa” pornirile într-o melodie care, ne face să ne calmăm, să ne abţinem şi să răsfoim încă odată faptele? Am muri. Am muri din punct de vedere social şi psihologic. Când eşti blocat şi nu ai nicio scăpare, iar în jurul tău nu este nimic care să te poată ajuta să-ţi aduni puterile, eşti în plin declin moral. Nu spun că muzica este singurul mod de a ne calma. Spun doar că, majoritatea, oriunde pe Glob, ar alege muzica. Bănuiesc că ştiţi sentimentul acela când, ascultând ceva care îţi place, care îţi merge la inimă şi te unge pe suflet, în minte apar tot felul de imagini. Imagini care sunt de obicei, rodul dorinţelor noastre, fructul a tot ceea ce ne dorim şi care nu poate deveni realitate. Muzica dă un impuls imaginaţiei. Muzica îi dă un şut şi îi spune: „Hei, tu, vezi că „A” ar avea nevoie de ceva cu efect de calmant. Ia bagă-te puţin în el/ea şi fă-l/o să revină la starea normală!”. Ohh, da! Este starea în care ne aflăm zi de zi. Afli ceva neplăcut, cineva îţi dă cu flit sau îţi înşeală aşteptările. Ai putea să ţipi, ai putea să dai un pumn cuiva sau ai putea să spargi orice îţi pică în mână. Dar…nu! Tu alegi o cale mult mai practică şi mai uşoară. Îţi pui căştile în urechi sau pui un CD cu melodiile tale preferate. Apoi, te întinzi, te laşi pradă emoţiilor şi laşi să se scurgă din tine toate gândurile neplăcute. Cam asta e, oameni buni. Acesta este lucrul de care ne lovim zi de zi, oră de oră, minut cu minut. Tot timpul căutăm o portiţă deschisă prin care să putem evada, să ne detaşăm de toate problemele vieţii noastre. Unii o găsesc, alţii nu…unii o găsesc, dar e încuiată. Alţii o escaladează şi ajung pe partea cealaltă, alţii…se cufundă în note muzicale.

Motive pentru bunătate

Decembrie 9, 2010

Când ajutaţi pe cineva, ce simţiţi? Vă simţiţi bine, vă simţiţi uşuraţi? De ce o faceţi?

De ce ajutăm? De unde izvorăşte bunătatea? Presupun că, undeva, ori în mintea noastră sau în sufletul nostru, există ceva care ne face să fim mai buni. Poate că nu tot binele pe care îl facem este din interes sau pentru a atrage atenţia – deşi, acestea sunt, în mare parte motivele unei fapte bune în ziua de azi. Nu ajuţi pe cineva doar de dragul de a ajuta; îl ajuţi pentru că ţi-e milă de el, iţi place de el, ţii la el sau eşti de credinţă că, ajutându-l, îl respecţi şi pe el şi te respecţi şi pe tine. Ocaziile de a-ţi dovedi că poţi fi bun apar la tot pasul. Este viaţa care te pune la încercare şi te provoacă să arăţi tot ce ai tu mai bun; tu poţi să te opreşti, să pui osul la treabă sau să mergi mai departe nepăsător şi să iţi vezi de viaţa ta…este alegerea pe care o luăm zilnic cu toţii! Problema se pune altfel când noi câştigăm ceva de pe urma ajutorului dat: atunci suntem dornici să ajutăm, ba chiar căutăm să obţinem mai mult decât merităm cu adevărat.

Când încercăm să impresionăm pe cineva, ne străduim din răsputeri, dăm totul din noi, însă, ne concentrăm numai asupra acelei persoane, de parcă pentru respectivul am face binele cerut şi nu pentru persoana care are nevoie de ajutor.  Adevărul este că multora nu le pasă ce fac, atât timp cât răsplata va veni bogată şi mustind de laude, pentru ca ei să se poată umfla în pene de mândrie parcă spunând, ”Uitaţi-vă toţi, eu am făcut totul, eu trebuie să primesc laurii!”

Există şi alt motiv pentru care vrem să facem bine: impulsul necondiţionat. Nu vrem nimic în schimb, nu vrem laude, nu vrem răsplată şi nici să se stie peste tot ceea ce am făcut noi. O facem pentru că aşa vrem noi, pentru că putem şi pentru că noi simţim că este ceea ce trebuie să facem. Simţim că suntem în locul porivit, la momentul potrivit. Vine din interiorul nostru fără să ne împingă nimeni de la spate şi fără vreo influenţă venită din partea cuiva. Lucrul acesta este rar…sunt puţini cei care fac bine doar ca să…facă bine. O persoană m-a întrebat odată: ”De ce vrei să mă ajuţi? Ce motiv ai? Aş putea fi o javră…nu mă cunoşti îndeajuns şi totuşi, vrei să mă ajuţi!” Nu i-am spus nimic atunci pentru că nu ştiam ce să îi răspund. Acum însă, mă gândesc că ar fi trebuit să îi spun aşa: ”Nu îmi pasă cum eşti şi nu mă interesează ce crezi despre tine; ar putea fi total greşit ce crezi tu! Însă, de faţă cu mine te-ai comportat bine, am putut avea încredere în tine şi, până acum, nu mi-ai trădat-o. Te ajut pentru că aşa vreau, pentru că e de datoria mea să încerc să te ajut. În cazul în care nu vei dori să îmi urmezi sfaturile şi să nu îmi accepţi ajutorul, eu mă voi retrage gândindu-mă că poate tu ştii mai bine ce ai de facut şi că eu am încercat şi nu am stat pe margine nepăsător.”

E adevărat că trebuie să ştii sau măcar să intuieşti când e cazul să ajuţi sau când e nevoie de intervenţia ta; nu tot timpul poţi face un bine, nu tot timpul vei fi apreciat pentru încercarea ta aşa că, rezumă-te la ce e necesar şi gândeşte -te şi la tine.

Nu exista zi in care sa nu dai de ei, sa nu ii auzi, sa nu ii mangai! Intotdeauna au cate ceva de spus (pe limba lor), intotdeauna vor dori sa fie alintati si rasplatiti cu cate ceva bun de mancare sau macar cu un glas blajin. Ei ne vor lovi incet cu cozile lor scurte sau lungi, stufoase sau sarace de blanita, atunci cand sunt fericiti sau cand vor sa se joace. Vor scheuna de placere cand ii vom mangaia pe burtica si ne vor face sa dam jos kilograme bune in parc, cand ne vor trage in urma lor. Ei sunt cateii, blanosii pe care ii alergam zilnic ca sa ne dea pantofii preferati inapoi, cei pe care ii pazim sa nu se imperecheze cu vreun picior uman si cei care ne vor umple de bale dimineata de dimineata, amintindu-ne ca iar am uitat sa inchidem usa la camera si ca ei iar si-au petrecut noaptea pe perna alaturata.

Una dintre marile lor calitati este loialitatea! Ei nu iti vor intoarce niciodata coada daca ai fost dat afara de la serviciu, daca nu mai ai casa, bani si masina. Ei nu te vor judeca atunci cand vor vedea ca ti-ai pus o cravata nepotrivita sau cand vei avea slitul desfacut la pantalonii de la costum. Ei te vor intampina cu bucurie indiferent daca vii treaz sau beat acasa si nu-ti vor reprosa ca ti-ai inecat amarul intr-un bar, in loc sa stai acasa si sa citesti ceva. Cainii te vor urma pretutindeni si vor sari la beregata celui care indrazneste sa te loveasca, chiar sacrificandu-se pentru tine!

Fara prejudecati, fara resentimente si fara pretentii, cainii vor fi mereu acolo cand ai nevoie de ei. Nu trebuie decat sa simta ca tii la ei, ca ai pus la pastrare un os si niste apa pentru ei si un pic de dragoste! In rest, talk to the paw!

Multumiri Margai si Roxanei si sa nu uitam sa ii amintim si pe Misu motanul si pe Fifi hamsterul!

Senzațional domne, senzațional! Păi, e foarte simplu! Atât de simplu, încât până și Nichita ar trebui să înțeleagă, cred… Nu trebuie decât să fii foarte inventiv! Să ai minte luminată care să știe să scornească cele mai fabuloase prostii și o gură mare (de preferat la specimenele de sex feminin), care să dea la iveală cele mai minunate ”perle” pe care le poate scoate omenirea.

Când vei sta pe canapea și vei băli la idolul tău Dan Diabolescu care, face circ pe ecranul tembelizorului tău și mai face câte o vizită tomberonului pe care Tolea l-a sfințit cu evlavie, să te gândești ce bine ar fi dacă ai ieși și tu mai în față, dacă ai sparge difuzoarele cu ce ai TU de zis. Cum ești fan înrăit al Simonei Senzual și ale ramurilor porno gen: Piticu’ Porno, Eleva Porno, Lautarul Porno, Baba Porno și nu mai scriu pentru că mi-e teamă că nu termin până la următoarea emisiune a lui Diabolescu, vei lua exemplu de la ei și vei răsări ca o rază în platoul Of TV cu niște idei care ar face-o până și pe Nichita să se lase de meserie. Dar, cum nimeni nu își bagă capul mai adânc ca tine în găleata cu fond de ten și cum nimeni nu mai are puțin și-și dă cu fosfor pe unghii numai ca să se vadă că ”Domn’le, îs dotată ce știi tu!?”, pot spune cu cel mai mare drag, că ești unică. Mare mi-ar fi mirarea dacă nu te-ar lua domnu’ Dan de nevastă.  Închipuie-ți cum e să o descoperi pentru a 34-a oară pe săraca Elodia într-un stup de albine, de data asta. Aventuri cu domnu’ Dan rar mai găsești. Ca să nu ne luăm numai de națiunea feminină pițiponcită, haidem împreună să intrăm în lumea minunată a cocalarilor și a manelelor care îți mângâie urechea când te urci fericit că ai avut și tu o zi bună, într-un 90 și constați cu stupefacție că ziua ta bună tocmai s-a sinucis…de ce? Pentru că tocmai i s-au spart timpanele. Dragii mei, dacă vreți să fiți cât de cât respectați, luați vă rog frumos din orice librărie pe care o vedeți, repejor, o carte frumoasă și magnifică, intitulată ”Codul bunelor maniere”. Ajută, serios vorbesc, am citit-o și eu și v-o recomand cu cea mai mare căldură. Poate așa veți învăța că la o piesă de teatru nu se scuipă semințe-n cornet și nu se molfăie cu o stupidă satisfacție pe chip, chipsuri. Poate veți mai învăța că nu e chiar recomandat să răspunzi întrebărilor din piesă, chiar dacă tu nu ai citit nimic la viața ta înafară de coloanele micuțe și înghesuite de poze din revistele pentru adulți.

Nu vreau să mă mai lungesc cu vorba. Sunteți unici, nu zic ca nu sunteți; nu mai există nimeni ca voi (din fericire). Există însă, o mică problemă: vă trebuie o țară a voastră!

A.

Liber…

Noiembrie 5, 2010

Esti usor, ca un fulg. Plutesti in neant si nu simti nimic. Nici macar vantul nu adie. Esti liber. Liber sa gandesti ce vrei, sa faci ce vrei, sa spui ce vrei. Nimeni nu te judeca, nimeni nu te eticheteaza, oricum ai arata, orice ai spune si face. Lumea din jurul tau iti zambeste, nimeni nu plange, colturile gurii nu sunt indreptate niciodata in jos. Nu exista melancolie, tristete, egoism, rautate, nu exista nimic rau. Esti numai tu, ceilalti si usurarea din fiecare. Nimeni nu are regrete, toti sunt multumiti iar tu, tu esti fericit si fara griji. Nu te apasa nimic, nu te panichezi cu gandul la ziua de maine, cu ce platesti chiria, apa, telefonul, ce cumperi maine, ce gatesti maine, nimic. Totul este numai al tau iar tu imparti cu ceilalti fara retineri. Iti doresti sa ramai blocat unde te afli, e prea frumos, prea…prea neadevarat. Iti suna alarma, deschizi ochii si ramai nemiscat, trebuie sa te trezesti, sa te speli, sa manaci, sa incepi o noua zi in orasul tau zgomotos si plin de mizerii. Dar tu stai, visezi cu ochii deschisi la visul din noapte.

O lume perfecta…prea frumos ca sa fie adevarat. Dar cine stie…

A.

Povestea

Octombrie 21, 2010

O poveste. Povestea oricui; povestea fiecarui om de pe strada, de langa noi, a prietenilor, rudelor! Este aceeasi. Facem greseli asemanatoare in viata, ne straduim sa ii facem pe altii sa se simta bine si deseori, uitam de noi. Uitam de faptul ca mai existam si ca ar trebui sa spunem ”Stop, gata, nu mai vreau, e timpul sa ma gandesc si la mine”! Insa o luam de la capat, cineva ne cere ajutorul, ne induiosam, ne dam peste cap si uitam iar. Ei bine, asa nu merge. Toti observam la un moment dat ca suntem folositi…ca ceilalti profita de noi insa daca ai nevoie de un sfat prietenesc, nu ai de unde sa il iei, pentru ca atunci toti iti intorc spatele. Toti se intorc la treburile lor si la ”prietenii de distractie”  uitand tot si stergandu-te din mintea lor, pentru ca nu le faci bine atunci cand stai prin preajma lor…pentru ca nu te ridici la standardele lor, adica, ii faci de rusine . Partea cea mai dureroasa este ca cei care te ranesc, sunt cei pe care ii credeai odinioara prieteni. Sunt cei care, atunci cand te-au cunoscut, au zis ca esti de treaba, vorbeau cu tine, radeau cu tine. Apoi, s-au plictisit. Acum esti o carpa. Te-au aruncat si te folosesc doar cand vor sa stearga ceva din calea lor…o problema, pe care tu ai putea sa o rezolvi. Acum ei te ignora, pe hol, pe strada, numai rad cu tine, ci de tine. Te macina lucrul asta, ai vrea sa le zici ceva, insa ce? Ce le poti spune? Poti veni cu intrebari ridicole de genul ”De ce nu ma saluti? De ce eu sunt singurul care face ceva in aceasta prietenie?”? Nu, nu poti pentru ca atunci vei parea un obsedat, frustrat si dus cu pluta in lipsa de atentie. Dar nimeni nu stie ca tu vrei sa indrepti niste lucruri, ca tu tii la ei. De aceea nici tu nu te poti rupe de ei spunand ”Ia mai da-l/o dracu si p-asta ca eu nu sunt catelandru sa umblu dupa el/ea!”

Sunt multe cazuri insa, cel mai bine este sa inveti sa uiti. Sa iti scoti din minte, din inima, pe cei care te-au ranit de mai multe ori desi tu le-ai dat o sumedenie de sanse. Unii nu ar fi de acord. Ar zice ca daca ii uitam, nu suntem cu nimic mai bun decat ei, pentru ca si ei au facut la fel. Ar spune ca oamenii se schimba si ca nu vor mai fi la fel. Ramane ca voi sa decideti asta. Spuneti voi, ce credeti, ce ati face voi si de ce.

Seara buna,

A.