Nu v-ati saturat…

Mai 2, 2010

…sa traiti in tarisoara asta oricat ati fi de patrioti? Jenant, dar adevarat, unii oameni nici nu-si mai iubesc tara! Toata lumea pleaca, in cautare de ceva mai bun. Pleaca oameni care realizeaza ceva dincolo de granite si care duc o viata mai buna, mai cinstita, indiferent daca sunt medici sau culeg capsuni. Numai cocalarii, pitipoancele si politicienii nu pleaca. Ei se simt bine aici, in cuibusorul pe care l-au schimbat si pe care l-au facut de nerecunoscut pentru cei care au gustat vremurile comunismului – schimbat nu are nicio picatura de bine in acest context oricat ne-am dori noi! De ce nu ramane nimeni sa isi dea osteneala ca sa scoata piciorul Romaniei din groapa in care a cazut? (ma rog, daca ar fi sa spun pe drept, Romania a cazut cu totul in groapa). Multi isi  zic ca nu merita, ca nu-si consuma ei o parte din viata ca sa reconstruiasca mentalitatea unei natiuni care este complet data peste cap. Altii zic sa o stergem de-aici cat mai putem. Totusi, suntem deja patiti cu dragii nostrii conducatori; nu ar trebui sa invatam din greseli? Sa nu lasam alti analfabeti sau needucati sa aiba vietile noastre in maini! Sa spunem ceva! Orice! Deoarece, prin tacere, prin frica de incultii care se bat cu pumnii in piept zi de zi si ne promit marea cu sarea, ii ajutam sa avanseze, le suntem complici! Culmea, chiar noi i-am ales! Culmea culmilor, i-am ales de doua ori! Iata ce zice Alexandru Tolicescu, regizor roman, intr-o lucrare intitulata ”Scrisoare catre tara mea”:

”Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă”, omul căruia se simt datori să-i explice cum
stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş. Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă  colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat.  Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe  rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.               Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’  Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc   ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. ”

Sa incercam sa schimbam ceva? Cum? Poate ar trebui sa mai astept cateva decenii.

4 Răspunsuri to “Nu v-ati saturat…”

  1. Pudel said

    asa e in tara asta nu mai e de trait,de foarte multe ori m-am gandit sa o parasesc de tot si o voi face la 18 ani.M-am saturat!!!

  2. ngT said

    Imi iubesc tara din toata inima,problema e ca nu pot sa-i iubesc pe cei care traiesc in ea si ce pe cei care
    ne conduc.Si daca e sa plec din tara cu siguranta ma voi intoarce .E bine ca ai scris si despre viata noastra a romanilor dar decat sa scrii e mai bine sa o traiesti;)

  3. Dany22torje said

    Stai linistit si in tarile care credem noi ca e mai bine e defapt mult mai rau😉

  4. Rammy said

    adrian, cu prim ocazie, iau primu` avion si PLEEEEEC de aici !!!! :))).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: